Plan de conturi

Contul este o socoteală scrisă – așa a zis Luca Paciolo - prezentat într-o formă specifică, duală – partea stângă denumită „debit” și partea dreaptă denumită „credit”-; conturile sunt „de activ” și „de pasiv” (mai sunt și unele ”bifuncționale”) în funcție de conținutul lor economic; fiecare cont are un simbol și o denumire clară – așa cum sunt sistematizate în „tablou”, au „rulaje” (debitoare și creditoare), „solduri” inițiale și finale.

Sistemul conturilor

Standardele internaționale de contabilitate cercetează și argumentează științific evenimentele și soluțiile corespunzătoare, evident într-un câmp de rezoluții alternative, așa că atunci când trecem la utilizarea practică a conturilor trebuie să avem în vedere că orice cont se circumscrie într-un anume perimetru, într-un "cadru general" denumit și "Plan contabil general", construit și el după o serie de reguli specifice care țin seama de funcționalitatea conturilor, de conținutul lor economic, de acoperirea necesităților de informare, de calcul și control economic etc. În cadrul standardelor de contabilitate, planul contabil general reprezintă "platforma" de lansare a întregului mecanism de reprezentare și calcul al situației patrimoniale și al rezultatelor obținute. Fiecare cont dimensionat în cadrul planului se delimitează ca o pistă pe care aleargă datele în vederea constituirii indicatorilor economici și financiari necesari în gestiune și comunicare, în măsurarea poziției financiare și a performanțelor. În structura sa cea mai generală conturile sunt sistematizate, înainte de toate, pe clase omogene cu o adresă clar delimitată. Dacă analizăm această structură așa cum este ea reglementată în România, în consens cu normele internaționale de contabilitate, constatăm următorul tablou al conturilor (valabil pentru orice tip de persoană juridică, eventualele paricularități regăsindu-se în interiorul claselor):

• clasa 1: Conturi de capitaluri (inclusiv rezultate)
• clasa 2: Conturi de active imobilizate
• clasa 3: Conturi de stocuri și producție în curs de execuție
• clasa 4: Conturi de terți (decontări),
• clasa 5: Conturi de trezorerie
• clasa 6: Conturi de cheltuieli
• clasa 7: Conturi de venituri
• clasa 8: Conturi speciale
• clasa 9: Conturi interne de gestiune

În ansamblul acestei structuri, semnificația codificării (simbolizării) grupelor și a conturilor este și ea evidentă. Câteva repere sunt interesante de reținut: - terminațiile grupelor de la 0 la 8 permit clasificarea operațiilor conform unor criterii generale: în activul bilanțier - în funcție de destinația sau natura economică a bunurilor; în contul de "profit și pierdere" - în funcție de natura cheltuielilor și a veniturilor pe seama cărora se formează rezultatul exercițiului; - pentru grupele de conturi afectate activului bilanțier terminațiile 9 (inclusiv grupa 28) indică provizioanele pentru deprecierea activelor corespunzătoare claselor 2 - 5; - o serie de grupe de conturi sunt perfect simbolizate prin corelațiile absolute dintre ele: gr. 66 - "cheltuieli financiare" și gr. 76 "venituri financiare", sau gr. 67 - "cheltuieli excepționale" și gr. 77 "venituri excepționale" etc.;
- în cazul conturilor și subconturilor de bilanț sau de cheltuieli și venituri, terminațiile „9” permit să se identifice operațiile de sens contrar celor care în mod normal sunt acoperite prin contul de nivel imediat superior sau prin contul de același nivel, cu terminația de la 0 la 8.
Pentru sistematizarea conturilor și ierarhizarea claselor grupelor s-a folosit "criteriul bilanțier" conform căruia conturile sunt clasificate și ordonate în raport de structurile de activ și pasiv, venituri și cheltuieli, delimitate și "aliniate" în bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, anexele la bilanț. Procedând astfel, se realizează o legătură directă între contabilitatea curentă financiară și situațiile de sinteză financiar-contabile; între sistemul de conturi și bilanțul contabil, necesară conducerii operative când informația "caldă" se culege din conturi fără a mai aștepta sinteza prin bilanț. "Tabloul conturilor" este oricum mai complex și mai vechi decât "tabloul elementelor" să zicem. Așa cum în tabloul lui Mendeleev dacă ai anumite supoziții găsești locul în care se află elementul chimic nou descoperit sau prezumat, tot astfel în "tabloul lui Luca Paciolo" găsești contul de care ai nevoie sau, dacă economia reală o cere, îl poți imagina. Și poate în acest domeniu cel mai bun exemplu ni-l oferă instituțiile publice, unde, nu de puține ori, trebuiesc căutate „niște” de plantare a unor conturi specifice pentru diverse evenimente temporare precum finanțările comunitare, fondurile cu destinație specială, separarea imobilizărilor supuse amortizării de cele neamortizabile și încă altele.

Cadrul general

Acquis-ul comunitar este obligatoriu pentru toate țările membre ale U.E., iar prevederile sale fundamentale se referă îndeosebi la finanțele publice, contabilitate și audit (financiar și public intern). În materie de Contabilitate problemele sunt deosebit de grele, mai ales pentru țările care au aderat în ultimele două valuri, pentru că se cer restructurate legislativ multe domenii economice, iar toate trebuiesc și învățate.
În 2008, există 5 Directive care au modificat din temelii și administrează standardele contabile și de raportare financiară (IFRS) pentru următoarele segmente contabile:

contabilitatea companiilor, corporațiilor, marilor firme;

contabilitatea întreprinderilor mici și mijlocii;

contabilitatea bancară;

contabilitatea asigurărilor-reasigurărilor; și

contabilitatea instituțiilor publice.

De fapt, la baza tuturor stau primele două Directive care se aplică sectoarelor economice coordonatoare, dar care pot fi considerate ca fundamentul acquis-ului, așa cum se aplică în domeniul contabilității sectorului corporativ: Directiva a Patra a UE privind societățile comerciale (1978) și Directiva a Șaptea a UE privind societățile comerciale (1983). Totuși, aceste directive nu acoperă nici sectorul bancar, nici sectorul asigurărilor. Prin urmare, au fost adoptate două Directive pentru a acoperi problematica conturilor anuale ale acestor două sectoare (Directiva Conturilor Sectorului Bancar din 1986 și Directiva Conturilor Societăților de Asigurări din 1991). Luate laolaltă, aceste patru Directive pot fi considerate stâlpii fundamentali ai acquis-ului, relevante pentru contabilitatea sectorului corporativ și, prin propagare, și asupra celui public.